Roata karmică m-a așezat în Oltenia, spre sfârșitul anilor ‘70. Primele două decade viagere le-am consumat cu pseudo-conștiența spiritului slobod pe tăpșan. În versiune urbană acesta reprezentând un teren de bitum pe care se „bătea” mingea. În următorul deceniu am mijit ochii, încercând să mă familiarizez cu împrejurul, nedistingând mai mult decât culori sau mișcare.

Am mai schimbat un prefix și am început să mă scutur de frisoanele vuietului cotidian. Ușor-ușor, neînțelesul a căpătat sensuri, pe măsură ce aflam că răspunsurile se găsesc în interior. În curând voi mai bifa o decadă. Nu mă mai întreb când bostanul va porni să pârâie, am învățat să am răbdare. Nu e nici un zor, nici vreo competiție. E numai ritmul natural. Iar pentru asta am tot timpul din lume. Timpul infinit.