Premiile concursului RESCRIEM POFTA DE-A CITI - Sonia Toma (locul III)

Premiile concursului RESCRIEM POFTA DE-A CITI - Sonia Toma (locul III)

Bine ai revenit pe site-ul nostru!

E timpul să continuăm publicarea textelor câștigătoare la concursul de scriere creativă pentru elevi al Editurii Datagroup, cu povestirea de pe locul III. Sonia ne poartă printre legendele misterioase ale Orientului Îndepărtat și ne delectează cu aventuri, umor și descrieri fermecătoare.

Luna roșie

de Sonia Toma


Capitolul I – O zi ploioasă pe mare

Este încă o zi ploioasă pe mare. Vântul bate de parcă se grăbește undeva, ca și cum i-ar lipsi oxigenul. Marea, de cele mai multe ori calmă, este acum agitată de acest vânt care, plictisit, pare să-și caute un partener de joacă. În depărtare, se văd păsările călătoare fugind pe cerul furios, spre ținuturi mai calde.
Tatăl meu și cu mine am decis să luăm o pauză de la pescuit, până când furtuna se va liniști sau până când vântul va renunța la ideea că marea îi poate fi parteneră de joacă. Eu stau lipită de fereastra care se deschide spre întinderea de apă ce mă înconjoară, plictisită, așteptând ca marea să se liniștească, vântul să se oprească și soarele să-și facă grandioasa apariție pe cerul mohorât, ca să-mi readucă bucuria.
Pe neașteptate, aud vocea tatălui meu strigându-mă. Îmi întorc nedumerită privirea spre partea din spate a bărcii, doar ca să-l văd pe tata sărind în sus de bucurie. Chipul i se lumina de parcă soarele mult-așteptat aterizase direct pe ambarcațiunea noastră.
Mă duc să-l iau și pe Mushu, ca să fie și el prezent la descoperirea lui tata. Nu vreau să se simtă exclus, chiar dacă este doar o șopârlă. Și el are sentimente, doar că nu le poate exprima prin cuvinte; însă, uneori, își arată afecțiunea prin gesturi mărunte. Îl apuc dintr-o tigaie murdară, plină cu resturi de omletă de acum câteva zile, de solzii lui verzi și alunecoși, ca de cupru ruginit, și alerg cât pot de repede spre tata.
— Mei, draga mea, vino degrabă să vezi ce tată iscusit și înțelept ai! Ghici ce am găsit! O să te dea pe spate, sunt sigur!
Nu spun o vorbă și încerc să trec de Marele Zid Chinezesc cu părul vâlvoi și barba albă care se află în fața mea. Cred că tata ar trebui să renunțe la obiceiul de a bea câteva sticle de bere Yanjing în fiecare zi, pentru că, dacă mai sărea mult în sus, barca ar fi avut șanse să se scufunde, iar eu aș fi sfârșit pe fundul Mării Galbene, împreună cu Mushu. Îl împing ușor la o parte, să văd marea descoperire. Ploaia încă nu se oprise, ceea ce făcea totul mai dramatic.
Nu-mi vine să cred ce văd. Este cumva… Baochuan?!

Capitolul II – Paginile din adâncul mării

Primul lucru pe care l-am observat la Baochuan este catargul putrezit, plin de alge, pe care zace o barză destul de mare, cu un cioc în care ar încăpea toate capturile noastre din ultima săptămână. Mă întreb ce caută această pasăre acolo, cocoțată, în mijlocul furtunii. Oare să aibă vreo legătură cu descoperirea noastră? Nu, nu are cum…
„Trezește-te, Mei, revino la realitate. Trebuie să te concentrezi la ce urmează să descoperim, nu la o barză oarecare”, îmi spun în gând, încă nedumerită.
Nu putem ști sigur dacă acesta este catargul corabiei pe care o căutăm, dar trebuie să o identificăm, iar asta nu se poate face de la suprafață.
— Este ceea ce cred eu că este? Nu ar trebui să investigăm măcar, să fim siguri că pentru asta ne-am dedicat viețile și că îi vom putea salva și pe ceilalți?
Într-o clipă, entuziasmul tatălui meu s-a mai domolit, dar știam amândoi că urmează pasul inevitabil: identificarea corabiei. Poate că de data asta simte o conexiune specială cu ea, poate un semn, ceva ce-l face să creadă din ce în ce mai tare într-un vis ce părea prea frumos ca să fie adevărat.
Eu știu că uneori sunt prea directă cu el, dar cineva din familia asta trebuie să gândească rațional și să fie responsabil pentru acțiuni, nu doar să se bucure și să își urmeze inima ca un copil. Neavând o figură maternă în viață, mi-a fost greu să-mi asum toate responsabilitățile și să mă adaptez acestui stil de viață. Dar totul va merita atunci când voi găsi cartea și o voi folosi pentru a salva Imperiul Chinez.
Am uitat că tata e lângă mine. Un sunet enervant îmi bâzâia în urechi de ceva timp și mi-am dat seama de asta doar când s-a oprit.
— Mei Mei, floarea mea de prun, mă auzi? Înțeleg ce vrei să spui și cât te îngrijorează că ar putea fi o alarmă falsă. Dar de data asta trebuie să crezi. Ai încredere în bătrânul tău tată. Promit că, după ce se potolește ploaia asta cruntă, te las singurică să o explorezi, dacă asta îți dorești. Și da, știu la ce te gândești: Mushu poate veni cu tine în aventură. Numai dacă oxigenul din tub scade sub jumătate, atunci te întorci direct la suprafață, fără altceva decât cartea. Ne-am înțeles, Mei?
— Da, tata. Îți făgăduiesc că voi avea grijă de mine și de Mushu și că, dacă găsesc cartea mult-căutată, o voi aduce la tine nevătămată.
— Și pe tine te vreau nevătămată. Ai grijă de tine. Ești singura mea fiică. Nu te aventura prea tare.
Am făcut doi pași înapoi, intrând din nou în ambarcațiune. Cuvintele lui mi-au rămas fixate în minte: „Ești singura mea fiică. Nu te aventura prea tare.” Nu aveam de gând să-mi încalc promisiunea.

Capitolul III – Comoara din cufăr

Deschid încet ușa dormitorului tatălui meu. Pereții sunt acoperiți cu hărți vechi, unele atât de roase de timp încât abia se mai disting contururile țărilor. Pe masă, între o lupă și un compas ruginit, zace cutia roșie cu unelte. Scot șurubelnița, o strâng bine în mână și mă întorc în grabă pe punte. Tata mă așteaptă, cu plasa udă lângă el și cu cufărul atârnat de marginea bărcii, ca o pradă abia smulsă din colții mării. Ochii îi sclipesc ca în poveștile pe care mi le spunea când eram mică.
— Ai găsit-o? mă întreabă nerăbdător.
— Da, i-o întind, dar să ai grijă, că e ruginită. N-aș vrea să pierdem tot ce e înăuntru.
Se apleacă asupra cufărului și începe să învârtă șurubelnița, scârțâitul metalului făcându-mă să mă înfior. În jurul nostru, ploaia se domolește treptat, parcă și cerul e curios să vadă ce ascundem sub degetele noastre.
— Încă puțin… murmură tata. Și… gata!
Capacul cedează cu un trosnet. Înăuntru, acoperit de un strat gros de pânză de păianjen udă, se află un pachet învelit în piele închisă la culoare, pe care sunt gravate semne pe care nu le recunosc. Pielea e tare, aproape pietrificată, iar marginile sunt prinse cu șnururi subțiri.
Îmi țin respirația.
— E… ea? întreb, cu voce joasă.
Tata nu răspunde imediat. Își trece degetele peste semnele gravate, cu o grijă aproape pioasă.
— Mei, dacă intuiția mea nu mă înșală, tocmai am găsit ceea ce familia noastră a căutat generații la rând.
— Cartea?
— Da. Cartea din adâncul mării.
O ating ușor, iar degetele îmi tremură. Am visat la momentul ăsta de când eram copilă, dar acum, că e aici, la un pas de mine, simt un amestec de emoție și teamă.
— Și acum? întreb.
— Acum, spune tata, o ducem înăuntru. Și avem grijă de ea… mai bine decât de orice comoară. Pentru că, Mei, asta nu e doar o carte. E cheia.
Îl privesc nedumerită.
— Cheia… către ce?
Tata îmi zâmbește, dar e un zâmbet plin de mister.
— Către tot ceea ce urmează.
În timp ce intrăm în cabina principală, îmi dau seama că furtuna s-a oprit de tot. Doar marea murmură ușor sub barca noastră. Mushu se cațără pe masă și se apropie curios de carte, mirosind-o cu botul lui ascuțit.
— Să nu te gândești s-o atingi cu ghearele, îi spun în glumă.
Tata râde. Chiar și el știe că e specială.
Ne așezăm amândoi lângă cufăr, fără să spunem nimic. Știm că drumul nostru abia a început.

Capitolul IV: Sub lumina sângerie a lunii

În lungul drum spre Beijing, m-am hotărât să studiez mai bine cartea. Trebuia s-o înțeleg cu adevărat. Știam că luna e un simbol al lucrurilor bune: al reîntregirii familiilor, al frumuseții și al feminității. Din păcate, în povestea noastră, acest simbol nu înseamnă nimic din toate astea. Până acum, am aflat doar despre un mit cu un dragon care vrea să-și recupereze imperiul în noaptea Lunii Roșii. Mai e puțin până atunci. Trebuie să acționăm, și încă repede.
— Tată, cât mai avem? lui Mushu îi e rău de mare. Nu mai poate sta drept și scoate niște sunete jalnice.
— Floarea mea de prun, au trecut doar nouă ore. Mai avem încă șase. Tu continuă să citești. Poți să-i dai lui Mushu ceva de făcut, de exemplu să se scalde puțin în apă caldă cu lămâie, sau puteți dormi amândoi.
— Nu pot, tată, cartea e prea interesantă ca s-o las din mână. Are nevoie de toată atenția mea, mai ales că trebuie să știu fiecare pas ca să înving un dragon malefic și cu puteri nemaivăzute.
— Cum dorești tu, Mei, dar să știi că trebuie să fii și odihnită. O luptă nu se câștigă doar cu vorbe, ci și cu fapte. Bunicul tău m-a învățat asta, și până acum a funcționat pentru mine, așa că ascultă și de tatăl tău, ca să funcționeze și pentru tine.
Are dreptate. Nu pot face asta fără odihnă. Cartea mai poate aștepta, e momentul să am timp doar pentru mine.
Sunetele mai multor bărci ancorate în portul din Tianjin mi-au atras atenția către farul mare, roșu și luminos din spatele lor, un semn că parcursesem deja mai mult de jumătate de drum. Umbrele ambarcațiunilor se reflectau în apa întunecată, iar luminile colorate de sărbătoare anunțau ziua apariției Lunii Roșii, care avea să se arate peste mai puțin de două seri. Pe pontonul lung și șubred, oamenii erau îmbrăcați în hanfu de culoare roșiatică, purtând podoabe extravagante în jurul gâtului. Restaurantul de alături era plin de oameni veseli și plini de viață.

Barca s-a ciocnit de lemnul vechi al pontonului. Tatăl meu a oprit motorul și a legat-o de un stâlp de acostare. Mi-am desprins privirea de la peisajul colorat și m-am uitat la Mushu. L-am scuturat puțin, pentru că încă nu se trezise. Săracul, nu voiam să-l deranjez, dar războiul avea să înceapă curând, iar timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidră miniaturală.
Ghetele mele mari, de fapt ale tatălui meu, de lac negru, îmi protejau picioarele de orice baltă, noroi sau disconfort care m-ar fi putut încetini. Rochița mea galbenă atârna în jurul taliei ca pe un manechin, iar părul meu, de fel drept și curat, se transformase în capătul unei mături folosite.
Afară, aerul era curat și mirosea a ploaie, zgâriindu-mi obrajii și făcându-i de un roz aprins. Tatăl meu l-a ținut pe Mushu pe umăr, având grijă de el, pentru că eu aveam să mă agit mult prea tare, iar șansele să-l pierd erau mari.
M-am îndreptat spre ieșirea portului, când deodată am simțit ceva care mă urmărea, o umbră rece. Nu era nici tatăl meu, nici Mushu. Am fugit atât de tare, încât m-am pierdut printre mulțimea de oameni care dansau și petreceau pe o stradă din Tianjin. Era să fiu călcată în picioare, aproape că am scăpat cartea din mână, dar am ținut-o atât de strâns, încât degetele mi s-au încleștat în jurul ei de parcă era colacul meu de salvare, lăsându-mi semne. Acea umbră mă urmărea în continuare, o simțeam în mine. Trebuia să scap de ea și să ajung la Beijing fără nicio oprire.
Picioarele mele m-au călăuzit pe o străduță liniștită, fără nicio persoană. Eram singură, cu propriile mele decizii. Trebuia să termin misiunea fără tatăl meu, fără Mushu, fără pic de ajutor.

Fiecare pas pe aleea întunecată, înconjurată de pereți de cărămidă roșie, făcea locul să pară și mai îngust decât era. La capătul ei, se afla un perete cu o scară metalică. Era mai înspăimântător decât orice alee pe care mai fusesem. Inima îmi bătea mai tare decât atunci când mă scufundasem după carte în adâncurile Mării Galbene. Umbra de care crezusem că am scăpat a năvălit din nou în mintea mea, sfâșiindu-mi liniștea și pacea interioară. Străduța părea fără sfârșit, gândurile rele mă năpădeau, iar frica era emoția principală a acestei seri.
Am întors capul înapoi. Douăzeci de chipuri împietrite mă priveau cu ochi sculptați în formă de migdală, sau mai precis, priveau prin mine, prin sufletul meu. Nu-mi puteam da seama din expresia lor facială rece, de piatră, ce doreau, dar știam și simțeam că are de-a face cu cartea.
Picioarele mele și-au pierdut dintr-o dată capacitatea de a merge și de a alerga. Au început să tremure ca frunzele copacilor într-o vijelie cumplită. Am reușit totuși să-mi mișc mâna, să ascund cartea. Din păcate, rochița mea nu avea buzunare, așa că singurul loc unde puteam s-o pun era într-una dintre ghete. Mi-am dat seama că mișcarea asta era riscantă. Eram la capătul puterilor. Sau nu?
Dintr-o singură mișcare, am mutat cartea din mâna stângă în cea dreaptă, ca să am mâna iscusită liberă. Mi-am deblocat picioarele din starea lor de piatră și am sărit pe scara de incendiu de pe zidul plin de graffitti din fața mea. M-am prins imediat de balustrada metalică și m-am tras în sus cât am putut de tare, cu toată puterea din mâna stângă. Piciorul drept îmi atârna, zbătându-se să simtă ceva solid sub el. Cel stâng a aterizat primul pe platforma metalică, ajutându-mă să-mi găsesc echilibrul. Am băgat vârful degetelor de la picioare într-o gaură din platforma rece și am împins, și am împins, și am împins. Cât ai zice pește, m-am trezit întreagă pe scara unei clădiri nu foarte înalte din Tianjin.
Nu am privit în jos, era prea periculos. Dar puteam să aud pașii statuilor. Simțeam cum greutatea lor strivește asfaltul, cum se freacă de el și îl zgârie. Ochii mi s-au oprit asupra unei ferestre deschise pe jumătate, destul de mare pentru silueta mea fragilă. Nu aveam idee unde ducea, dar pentru moment era cea mai bună cale de scăpare.
Nu m-am mai gândit la nimic și am intrat prin deschizătura care speram să mă salveze. Am strecurat mai întâi cartea și apoi pe mine, ca să am mai mult spațiu. Fereastra nu se clintise deloc, ceea ce-mi făcea treaba și mai grea. Am băgat întâi capul, apoi mâinile și abia apoi picioarele. Am scanat împrejurimile ca să detectez orice pericol. Mă aflam într-o bucătărie demodată, plină de porțelanuri de diferite culori. Pereții erau acoperiți cu un tapet cu model floral verde ca menta, iar gresia de pe jos era crăpată. Pe frigider am observat magneți din diferite țări și desene cu peisaje montane și fluviale, și niște poze cu o doamnă în vârstă și un copil de vreo 11 ani. Nu exista nicio fotografie în care doamna să nu apară cu acest băiețel, sigur era nepotul ei.
Am ridicat cartea de jos și m-am îndreptat cu pași mici către ce părea a fi camera de zi, cu același model floral și aceeași gresie învechită. Nu era nimeni pe fotoliul de piele maro de lângă televizor, nimeni la masa principală de prânz sau cină și nimeni pe scaunul din fața unei pânze albe, unde cineva își putea exprima sentimentele sau talentul la pictură. Am avut noroc. Proprietara nu avea să se întoarcă acasă curând, iar copilul din poze nu avea obiecte personale lăsate la vedere, ceea ce mă făcea să cred că nu locuia aici.
Holul care ducea spre ușa principală era amenajat destul de simplu, în comparație cu sufrageria sau bucătăria. Un singur bambus într-un ghiveci mare stătea liniștit lângă niște sertare pline cu papuci roz, pufoși de casă. Nu mi-a luat mult să-l parcurg. Era îngust, scurt și neaglomerat. Becul din tavan era slab. În momentul în care am încercat să mă apropii de ușă, ca s-o deschid cu agrafa mov din păr, pentru a evada ca un spion profesionist, clanța aurie și ponosită a început să se agite, să se miște în sus și în jos, scoțând un sunet care-mi transmitea semnalul că locatara apartamentului a sosit.
Am strâns cartea în mâna dreaptă, ținând-o ferm ca pe o undiță aruncată într-o mare plină de pești. Tălpile mi-au făcut o mișcare bruscă, de 360 de grade, și am năvălit în sufragerie. Nu vedeam niciun loc unde să mă pot ascunde de ochii înfiorați ai locatarei. M-am strecurat în bucătărie, cât de discret am putut, și am încăput chiar după ușă. Mi-am încovoiat genunchii și am stat într-o poziție foarte inconfortabilă, ca să nu fiu văzută.
Doamna și-a făcut apariția în camera de zi, cel puțin așa am crezut, după cum sunetul papucilor ei aluneca și scârțâia pe gresie. „Fii calmă, respiră încet, nu te agita încă", mi-am șoptit, de parcă m-ar fi putut ajuta cineva. S-a îndreptat spre mine, îi simțeam parfumul floral. Era de parcă și-ar fi luat florile de pe tapet și le-ar fi băgat într-o apă deja parfumată. Au trecut 10 secunde de când împărțeam același aer poluat de flori. Au trecut 20, 30, ba chiar un minut, iar stimabila doamnă încă nu-și dăduse seama de prezența mea. Era prea ocupată cu preparatul ei de pui Kung Pao. Nu cred că voi mai avea o ocazie mai bună ca asta ca să scap.
Mi-am luat inima în dinți și avânt pentru a deschide ușa discret. Încet-încet am reușit să mă ridic în picioare și să-mi strecor mâna ca să ajung la clanță. Totul era atât de liniștit, pașnic. Nu aveam idee cum voi reuși să evadez fără să scot vreun sunet. Doamna, care părea o bunicuță, s-a îndreptat spre blatul din bucătărie, și-a luat niște condimente de pe raftul din fața ei și a început să prepare puiul. Întregul proces părea fără cusur, ba chiar am crezut că rezultatul final va fi delicios. Mirosul mi-a provocat o foame imensă. Preparatul a reușit să-mi capteze toată atenția, făcându-mă să uit de tot planul meu. Imaginea asta mi-a făcut obrajii să se înroșească și inima să mi se topească. Nu-mi puteam imagina ceva mai plăcut decât să vii acasă la bunica ta, care te așteaptă cu mâncare făcută din iubire și condimente parfumate. M-am apropiat, lăsându-mă pradă acestei ficțiuni, acestei... acestei...
— Cine ești tu și cum ai intrat în casa mea?! Cine te-a lăsat înăuntru? Doar nu-l cunoști pe Lin? Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, te voi doborî cu o tigaie și te voi lega până ajunge poliția. Să nu-ți treacă prin cap să fugi, nu ai unde.
"Ce să fac, ce să fac, ce să fac... Fii calmă, nu te panica." Doar aceste cuvinte îmi treceau prin minte acum. Parcă... parcă totul devenea încețoșat.
— Mă auzi? Fetițo, mă poți auzi? Cu tine vorbesc.
Am încercat să țin pasul, să percep ce-mi spunea, dar parcă urechile mele fuseseră înfundate cu nisip. Aerul era greu, fierbinte. Simțeam cum inima îmi sare din piept, o simțeam până în creștetul capului. Pete negre ca cerul de dinainte de furtună îmi dansau prin fața ochilor, și pentru o clipă, totul a început să se învârtă în jurul meu. Am întins mâna ca să mă sprijin de ceva, dar blatul de bucătărie era mult prea departe. Lumea s-a stins ca o lumânare, iar eu am fost prada întunericului.

Capitolul V: Drumul către lumina roșiatică

Materialul rece și dur pe care stătusem nu-mi mai era suport. Fusese înlocuit de un pat moale. Ochii încă nu-mi reveniseră complet, petele acelea încă se aflau acolo, reamintindu-mi că tot ce se întâmplase mă va bântui o perioadă. Mă aflam într-un dormitor spațios. Nu puteam vedea ce se afla în fața mea sau în lateral, doar pe diagonală am putut observa o măsuță plină de sticluțe care emanau un miros ca adierile unor flori cu o esență de vanilie. Un tablou cu un munte măreț îmi sărea în ochi, iar dulapul din lemn de castan era plin ochi cu haine peticite.
Unde-mi era cartea? O aveam sigur în mână înainte să cad lată pe gresie. Oare nainai mi-o ascunsese, ca să nu pot ajunge la Beijing să înfrunt acel dragon mizerab...?
— Ahh, te-ai trezit. Ce ușurată mă simt. Ești în siguranță acum, lovitura nu a fost una mortală.
— De ce mă ajutați? V-am făcut numai probleme. Am intrat neinvitată în casă.
— Din nefericire am acest dar de a ierta foarte repede un suflet tânăr, mai ales după ce s-a întâmplat cu tine în bucătărie. Totuși, asta nu înseamnă că ce-ai făcut e complet de uitat și de iertat. Dacă nu ai fi căzut pe gresia mea, aș fi sunat direct la poliție.
— Vă înțeleg, dar încercam să scap de niște... ăăă... niște soldați?
— Soldați?! Ești căutată pentru furt? Omor? Ce pacoste! A spus nainai, îndepărtându-se lent cu spatele spre ușa dormitorului. 
Ochii ei parcă tocmai văzuseră un strigoi gata s-o înghită. Nu înțelegeam ce făcusem... acum.
— Vă rog, vă rog, nu vă îndepărtați. Nu orice fel de soldați, ci cei din teracotă. M-am exprimat eu greșit, nu am făcut nimic grav, în afară de a vă intra în locuință. Vreau doar să ajut, să vă ajut.
Doamna a încetat să se îndepărteze și și-a făcut curaj să se apropie înapoi de mine. Nu o puteam vedea toată, doar puțin din părul ei gri, creț, și ramele unor ochelari aurii, mari.
— Cum adică, o fetiță așa de mică și de plăpândă ca tine vrea să ajute la ceva așa de mare? Ar trebui să te lași înfrântă și să lași treaba asta pe mâna autorităților. În plus, e o sarcină pentru un om matur, cu experiență.
Poftim? Nu cred că am menționat ceva despre misiunea mea, ba mai mult, despre ce este sau cât de importantă e. De fapt, știu sigur că nu am deschis acest subiect. De-abia deschisesem ochii. M-am ridicat în fund și mi-am îndreptat capul ca s-o văd cât mai bine. Oare doamna asta îmi furase cartea, de nu mai era la mine?
— Mă scuzați că nu mă ridic la standardele dumneavoastră, dar am eu o întrebare mai bună. Cum de știți despre ce misiune e vorba? Sunt foarte sigură că acest subiect nu a fost discutat deloc, nici măcar în treacăt, așa că vă rog tare mult să-mi dați cartea înapoi și să mă lăsați să plec. Sunt bine-mersi.
Din poziția în care mă aflam, am încercat să mă ridic în picioare, nu putea fi foarte greu. Am încercat să mă sprijin de ceva, să mă apuc de noptiera roz, dar picioarele îmi erau încă amorțite. Gura-mi vorbise prea repede. Era foarte greu să pot sta pe cele două picioare ale mele, dar era și mai greu să pot fugi de soldații aceia de teracotă sau să ajung la Beijing la timp pentru a opri dragonul.
— Nu am nevoie să-ți fur cartea prețioasă ca să stăpânesc aceste informații. Eu am fost în căutarea ei, dar spre ghinionul meu, nu am fost aleasă. Expediția mea s-a sfârșit în momentul în care am intrat în port și nu mi-am mai localizat barca. Dar ce mă bucur că tu ești aici, la mine în apartament. Dragonul va avea o consoartă neînfricată și demnă de iubirea lui.
Aleasa? Despre ce tot vorbește? Nu există nicio aleasă, și sigur nu va exista o cununie între mine și un dragon sinistru.
— Despre ce „aleasă” e vorba? Ce nuntă? Trebuie să-l anihilăm, să nu distrugă cumva toată China. Trebuie... așa mi-a zis tatăl meu și...
— Despre ce tot vorbești acolo? Nu ai citit cartea până la capăt? Scrie clar la sfârșit că scopul tău real de a ajunge la Beijing de Luna Roșie este să te întâlnești cu dragonul, care va fi al tău și numai al tău pe vecie. Se pare că ai scăpat deja de cel mai periculos obstacol, soldații de teracotă.
— Dar sunt prea tânără pentru așa ceva. Sigur trebuie să existe o altă persoană, poate mai în vârstă decât sunt eu... De ce m-a ales pe mine?
— Vei afla când vei ajunge la Beijing, totuși nu prea știu cum ai putea merge acolo. Ești slăbită, poate chiar rănită grav.
Are dreptate, fără ajutor nu voi putea ajunge la locul unde povestea mea va fi scrisă pentru eternitate.
— Dumneavoastră nu mă puteți duce? Îmi dau seama că vă va fi greu, obositor chiar, dar ajutându-mă pe mine să-mi îndeplinesc chemarea, atunci poate și o parte din dumneavoastră se va simți împlinită.
— Eu nu pot, dar știu pe cineva care te-ar putea duce exact unde ai nevoie. Îl cheamă Lin, este nepotul meu cel mai mic, dar îți pot garanta că el este cel mai ager și priceput la aventuri dintre toți nepoții mei.
— Vă mulțumesc din suflet și vă promit că voi ajunge la timp la Beijing, cu carte cu tot.


Capitolul VI: Ultima destinație

Mă aflu în mașina unui om pe care de-abia l-am cunoscut, întrebându-mă dacă nu cumva îmi va face rău. Este Lin, băiatul despre care îmi povestea doamna. Nu i-a luat mult să ajungă acasă la ea; o iubește foarte mult și ar face orice pentru ea, cel puțin așa părea din comportamentul lui când a intrat în apartament. Dacă acea doamnă vrea să mă ajute, atunci și el vrea.
În vehicul, liniștea se aude mai tare decât păsările de afară și devine din ce în ce mai stânjenitoare. Trebuie să spun ceva, drumul va dura ore, iar eu nu pot să rămân tăcută pentru atâta timp. Îmi e greu să citesc din carte când mă aflu într-o mașină; pe barcă e altceva, sunt obișnuită. Ce bine că am găsit-o! Era sub masa din sufragerie. Nu știu cum a ajuns acolo, dar partea bună e că am recuperat-o.
— Și... cum de ai acceptat să mă duci? am întrebat, încercând să abordez un subiect.
— Fac orice pentru Qiu Lian, e ca o bunică pentru mine.
„Ca o bunică"? Credeam că este chiar bunica lui. În plus, o chema Qiu Lian? Și ea are nume de floare, ca și mine, totuși nu știu dacă lotusul se consideră floare.
— Trebuie să-i fii foarte recunoscător, nu?
— Da, și asta, dar mai mult o ajut pentru că și ea m-a ajutat la greu.
Liniștea a apărut din nou. Nu cred că vrea să vorbească, așa că îl las în pace deocamdată. Mai avem doar o oră și ajungem. Îmi este așa de frică. Tatăl meu și Mushu nu vor fi alături de mine. Ei nici măcar nu știu că ceea ce voi face este un lucru bun, ei încă mai cred că misiunea noastră e să-l distrugem, să-l eliminăm de tot. Dar acum, nu pot lăsa ca asta să se întâmple, știind că viitorul meu îi aparține în întregime.

Stau în fața unui templu înalt, plin de statui cu dragoni roșii. Soarele încă bate pe cer. Mai devreme sau mai târziu, luna roșie își va face apariția pe cerul înstelat. Este doar o chestiune de timp.
Fac pași mici și intru. Nu se află nicio fereastră, nicio resursă de lumină. Când îmi întorc capul spre ieșire, soarele deja a apus, iar luna cea grațioasă, roșie, domină cerul. Clopote se aud de peste tot, iar în mijlocul templului, o ceață de un verde smarald își face apariția. Crește din ce în ce mai mult, dezvăluind creatura ce se află în ea, și nu orice fel de creatură, ci viitorul meu rege al întunericului, viitorul meu partener în viața de aici și de dincolo.

 

Înapoi la blog