Premiile concursului RESCRIEM POFTA DE-A CITI - Maia Seceleanu (premiul I)
Share
Dragi prieteni,
Vă mulțumim că ne sunteți aproape. Iată că a sosit momentul să vă dezvăluim povestirea care a cucerit locul I la concursul de scriere creativă pentru elevi al Editurii Datagroup. Textul Maiei ne-a emoționat prin sensibilitatea sa poetico-filosofică, prin autenticitatea vocii, dar și prin accentul profund pus pe carte ca portal magic către înțelegerea lumii și a sinelui.
Printre paginile cărților
de Maia Seceleanu
Cu valiza grea în mână am coborât din taxi și m-am uitat în sus către apartamentul în care aveam să locuiesc singură toată vara. Era apartamentul în care mi-am petrecut toate verile, dar nu fusesem niciodată singură. Câteodată veneau părinții, iar alte ori prietenii sau bunicii. De data asta, bunicii și părinții erau plecați, iar prietenii se plictisiseră de acest loc.
Mă aflam într-un orășel mic și liniștit, unde toată lumea se știe, iar turiștii care vin în vizită ajung până la urmă să se mute aici. E un orășel magic într-un fel, pentru că oricât de departe ai pleca, el tot te cheamă înapoi. Apartamentul în care aveam să stau era la fel, pentru mine devenise o a doua casă.
Am ridicat valiza de jos și am intrat în bloc. Era exact la fel cum îl și lăsasem acum un an. Scările erau curate și lucioase ca de obicei, iar pereții erau chiar mai plini de desene făcute de copiii din oraș. În fiecare sâmbătă toți copii orașului se adunau și desenau sau pictau pe pereții acestui bloc, ceva ce obișnuiam să fac și eu mai demult.
Pe casa scării mirosea a lavandă și a prăjituri abia scoase din cuptor. Dar, cu cât urcam mai sus, cu atât era mai mult praf, iar atmosfera nu mai era la fel ca la parter. Praful și mizeria erau ceva ce nu vedeai în acest oraș, de aceea îmi plăcea atât de tare, toți făceau curat în urma lor și aveau grijă mai mult sau mai puțin de oraș.
Când am ajuns la apartamentul meu, cel de la ultimul etaj, mi-am băgat mâna în buzunarul blugilor și am scos cheia. Era o cheie aurie și mare, așa ca cele din filme, cu modele micuțe și frumoase, care parcă își au locul într-un muzeu. Am intrat și am lăsat valiza în pragul ușii. Mirosul apartamentului era unul aparte, parcă aici creșteau toate florile din lume, era mirosul copilăriei mele.
Când mi-am scos telefonul din buzunar am văzut că deja era ora 18:30, în 30 de minute avea loc întâlnirea lunară la care participa tot orașul. Deoarece era un oraș atât de mic, toți locuitorii se întâlnesc o dată pe lună în centrul orașului. Am băut repede un pahar de apă și am plecat grăbită spre întâlnire. Eram entuziasmată să fiu înapoi și să mă întâlnesc cu toată lumea din oraș. Odată ce am ajuns acolo toată lumea m-a întâmpinat.
̶ Nora! Hei! Ce mai faci? Ne-a fost foarte dor de tine, mă bucur că ai decis să vii și vara asta, spuse unul dintre localnici.
̶ Eu sunt foarte bine, voi ce mai faceți? le-am răspuns eu.
După ce am mai discutat cu ei câteva minute, a venit timpul să ne așezăm, pentru că urma să înceapă întâlnirea. De obicei, la întâlniri de genul acesta vorbim despre noi idei pentru oraș sau orice problemă cu care se confruntă orașul, dar de cele mai multe ori nu este cazul. De data asta, spre surprinderea mea, erau câteva probleme. În primul rând, plouase foarte mult în ultima vreme, de aceea câmpurile erau inundate, iar acolo erau plantate majoritatea legumelor cu care se hrăneau locuitorii.
După ce toată lumea și-a expus ideile despre cum puteam rezolva problema aceasta, întâlnirea s-a terminat. Când am ieșit afară din clădire, pe jos erau bălți enorme și stropii de apă parcă erau găleți cu apă. Drumul până la apartament nu era lung, așa că am plecat cu pași grăbiți spre casă.
Ajungând la bloc, chiar când voiam să intru, am observat ceva pe pragul ușii. Era o carte. Cartea nu avea titlu, coperta era simplă, iar paginile erau ude de la ploaie. Am ridicat-o și am luat-o cu mine pe casa scării. Când am intrat în apartament m-am așezat pe canapea și am luat-o în mână ca să mă uit la ea mai bine. Atunci am observat ceva ciudat: pe spatele ei era un desen, arăta ca și o cheie, chiar dacă nu îl mai putea vedea atât de bine din cauza umezelii care îl ștersese. Cheia îmi era familiară, știam că o mai văzusem undeva.
M-am ridicat repede și am mers spre intrarea apartamentului. De acolo am luat cheia cu care se deschide și am comparat-o cu cea de pe spatele cărții. Arătau exact la fel, ceea ce putea fi o coincidență, pentru că, așa cum am mai spus, cheia acestui apartament arăta exact ca un din filme sau ca și cele descrise în cărți. Cu cât le priveam mai mult, cu atât mi se părea ca se aseamănă mai mult.
Am așezat cartea pe masa din bucătărie și m-am dus spre dormitor fiindcă se făcuse deja foarte târziu. În pat mi-am luat cartea pe care aproape o terminasem, Sunsetless – Ultima extincție, cu gândul să o termin.
De dimineață, când am vrut să îmi opresc alarma, am observat ceva ciudat. Pe noptieră se afla cartea pe care o găsisem ieri pe pragul ușii. Eu eram sigură că noaptea trecută o pusesem pe masa din bucătărie. Dar dacă așa a fost, cum a ajuns aici? Poate că m-am trezit noaptea și pus-o eu pe noptieră, iar acum nu mai țin minte.
Tot restul zilei nu am mai dat atenție cărții. În schimb am curățat apartamentul și am ieșit la o plimbare destul de lungă. Fiind destul de obosită, când am ajuns înapoi acasă mi-am făcut duș și apoi m-am așezat în pat. Atunci mi-am amintit de carte. Am ridicat-o de pe noptieră, gândindu-mă că poate a fost jurnalul cuiva. Când am început să o răsfoiesc mi-am dat seama că de fapt era o carte cu povestiri scurte. Ceea ce era ciudat era faptul că poveștile din carte nu aveau titluri, doar o linie trasată la începutul fiecăreia. Parcă te încurajau pe tine să dai titlu poveștilor după ce le citești. Am deschis cartea la prima pagină și am început prima poveste. Nu mi-am dat seama cât de obosită eram, dar am reușit să citesc doar o pagină, iar apoi am adormit cu cartea în poală.
Dintr-o dată am simțit ceva ud pe față, așa că m-am ridicat rapid. Spre surprinderea mea eram deja pe jos, nu mai eram în pat. Sub mine, în loc de o saltea confortabilă, erau niște frunze verzi. Iar lângă mine o creatură care semăna cu un cățel, dar în loc de patru picioare avea șase, iar în loc de doi ochi avea trei. M-am gândit că visez, asta trebuia să fie, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să îmi dau seama că visez chiar când se întâmplă. M-am ridicat încet de pe jos. În fața mea era un drum făcut din pietre mici de diferite culori, eu mă aflam chiar la începutul lui. În jur erau copaci înalți cât un zgârie nori, nici nu le puteam vedea vârful. Totul mirosea a iarbă udată de ploaie, dar nici drumul, nici frunzele de pe jos nu erau ude.
Cu pași greoi am început să merg pe cărarea din fața mea. Pietrele erau destul de moi, parcă erau făcute din pluș și îmbibate cu apă. Aveau culori aprinse, parcă erau pictate de cineva. Am luat una în mână, iar chiar după ce am ridicat-o ea s-a făcut tare, transformându-se într-o piatră obișnuită. Parcă și-a dat seama că cineva a ridicat-o și s-a schimbat repede la loc.
După un timp de mers, care mi-a părut foarte lung, în dreapta mea am observat niște căsuțe. Era un mic orășel. Casele erau cât mine de înalte, dacă nu chiar mai mici, iar fiecare avea o diferită culoare sau nuanță. Fiecare avea ceva special și unic. Una dintre ele avea un horn care era aproape mai înalt decât casa în sine. Alta avea o formă rotundă, arăta ca și o mică planetă.
În timp ce admiram căsuțele, am observat ceva în depărtare, o siluetă. Venea spre mine. Când am reușit să o văd mai bine, mi-am dat seama că era făcută din apă. Avea silueta unui om, chiar așa arăta, dar era transparentă, era făcută din stropi de apă. Cum era posibil așa ceva? Omul de apă s-a apropiat la un pas distanță de mine, iar atunci am strigat după el. În loc să se oprească, a trecut prin mine, de parcă nu eram acolo. Ori nu avea chef de vorbă, ori nu mă putea vedea.
Atunci am tot încercat să vorbesc, sau să le atrag atenția oamenilor care treceau pe lângă mine. Dar din păcate nu am reușit. Nimeni nu mă putea vedea. Eram invizibilă pentru ei. Odată ce am realizat asta, am decis să explorez orașul, poate chiar aș putea intra într-o casă. Dintr-odată, ceva din cer, ca un fel de pâlnie, m-a tras în sus. Nu mi-am putut controla strigătul, dar oamenii de apă nu păreau să mă audă nici acum.
Câteva secunde mai târziu mă aflam înapoi la mine în pat. Cartea era încă la mine în poală, așa cum și adormisem. Atunci mi-am amintit că noaptea trecută începusem să o citesc. Acum am ridicat-o și am continuat prima poveste.
Nu îmi venea să cred, tot ceea ce era descris în prima poveste din carte mi se întâmplase mie cu câteva minute în urmă. Prima poveste era despre un mic sătuc în care plouase atât de mult încât oamenii se transformaseră în niște siluete din apă. Erau descrise căsuțele din orășel și tot ce văzusem eu. Atunci am luat creionul așezat pe noptiera patului și i-am dat titlu primului capitol. L-am numit ,,Oamenii Apei’’.
Ziua a continuat normal. M-am întâlnit cu niște vechi prieteni și m-am plimbat prin parc. În tot timpul acela, eu nu îmi puteam lua gândul de la carte și de la ce mai urma să descopăr printre paginile ei.
Următoarea seară, totul s-a întâmplat la fel. În schimb, de data asta am reușit să termin capitolul înainte de a adormi.
Povestea era despre un orășel mic, care mă făcea să mă gândesc la cel în care mă aflu acum. Despre o fetiță care locuia în micul orășel magic. În mintea ei orașul era perfect. Dar cu cât creștea mai mare, cu atât observa că de fapt chiar și în orașul acesta erau probleme. Chiar dacă nu erau majore ele existau, fuseseră acolo mereu, dar acum fiind mai mare, ea le vedea. Orașul era tot magic, totul era perfect la ea în minte. Povestea doar încerca să arate că atunci când ești mic vezi magia mult mai ușor. Ea tot acolo e și când crești, dar trebuie să faci un efort mai mare pentru a o vedea.
Timp de câteva zile am continuat să citesc pe rând capitolele cărții. Chiar de la prima poveste, ,,Oamenii Apei’’, mi s-a părut puțin ciudat că se asemăna destul de bine cu lucrurile care se întâmplau în oraș. Acum, după ce am citit multe dintre capitole mi-am dat seama că, de fapt, cartea era despre anumite lucruri care se întâmplau în viața mea. Prima poveste fusese despre problemele cu inundațiile din oraș, iar a doua despre mine și micile lucruri pe care acum le observ, iar când eram mică nu le vedeam.
Lucrurile acestea s-au întâmplat până când am terminat de citit cartea. Fiecare poveste era despre ceva din trecutul, prezentul sau chiar viitorul meu. Unele povești nu aveam să le înțeleg până peste câțiva ani, dar toate erau despre mine. De atunci, în fiecare an pe care îl petrec în micul orășel, o altă carte apare pe pragul ușii mele. Mereu în ziua în care plouă, mereu în prima zi pe care o petrec aici.
Atunci, în primul meu an pe care l-am petrecut singură în oraș, el mi-a arătat că este cu adevărat magic. Un lucru pe care eu îl bănuisem chiar de prima dată când venisem aici. Începând cu acel an, am știut sigur. Toate acestea s-au întâmplat datorită unui singur lucru: cărțile.
