Premiile concursului RESCRIEM POFTA DE-A CITI - Iulia Toma (premiul II)

Bine te-am regăsit!

Continuăm seria povestirilor câștigătoare la concursul de scriere creativă pentru elevi al Editurii Datagroup, cu povestirea de pe locul II - un fantasy magic despre puterea apei, a prieteniei și a trecutului. Iulia ne vrăjește cu delicatețe, conducându-ne printr-o pădure plină de mistere și de suspans. 

Coroana de apă

de Iulia Toma

Nu știu exact când am început să uit, dar primul lucru pe care mi-l amintesc sunt cuvintele: „Sângele râului nu se amestecă cu marea.” Îmi amintesc și ochii azurii ai lui Liam, băiatul care mi-a fost ca un frate de atunci și mi-a dăruit Pădurea lui, drept casă a mea.
Nu știu exact ce înseamnă acele cuvinte, însă potrivit lui Liam, înseamnă că familia Râului are sânge pur. Partea ciudată este că nu-mi pot aminti defel de unde am auzit cuvintele astea.
— Elira, mă strigă el, ai de gând să te aranjezi toată ziua? Vino, masa e gata!
El pregătește întotdeauna masa, cât timp eu mă îmbrac și mă pieptăn. El avea șase ani, iar eu cinci pe când m-a găsit, abandonată în pădure, mă lovisem la cap, iar el m-a luat și m-a îngrijit, cât de mult mă putea îngriji un copil de șase ani.
— Am venit, am spus, lăsând apa să se scurgă din mâinile mele în ibricul pentru ceai. Asta e singura mea îndatorire legată de masă, fiindcă, de când m-a găsit, acesta era singurul lucru la care m-am priceput din totdeauna, mânuirea apei.
— Super, ia loc și hai să mâncăm odată, zise el, dându-și ochii peste cap și zâmbind, lăsându-și gropița la vedere.

*

Timp de opt ani, zilele trecură la fel. La cules de fructe dimineața, cu prostioare și năzbâtii toată ziua și cu povești și glume în jurul focului, seara. Aveam viața perfectă, un frate care mă iubește și libertatea de a face ce vreau. Însă în sufletul meu se simțea un gol, al familiei pe care nu o cunoscusem niciodată. Astfel, am dat glas întrebării care mă măcina de când mă știu.
—  Liam, dar familia mea unde este? Unde e familia ta?
Știu că am abordat un subiect ușor dificil, văzând cum relaxarea dispare din ochii lui, dar știu că îmi va răspunde pentru că în ochi încă i se citește căldura. Știe că nu mă mai poate trata ca pe un copil.
„Eu sunt familia ta, iar tu ești a mea. Așa va fi mereu, te voi proteja, pentru că ești sora mea și te iubesc.”
— Elie, familia mea m-a adăpostit aici. Nu știu motivul. Știu doar că mi-au spus că aici voi fi mai în siguranță.
— Iar eu, eu cum am ajuns în pădurea asta izolată? îl întreb nemulțumită de răspuns.
— Nu știu, te-am găsit în mijlocul pădurii, părăsită, cu amintirile rătăcite, spune Liam încercând să nu lase supărarea să-l domine.
Brusc mi-a venit o idee:
— Liaaam, putem să-i găsim! Sunt sigură! Și pe familia ta și pe a mea, strig încântată.
— Ba nu putem, stai potolită, ne este bine aici.
— Ba mie nu mi-e bine deloc, vreau să-mi descopăr rădăcinile, să aflu de unde provin, iar dacă tu nu vii cu mine, să știi că mă duc singură. Te rog, Liam, vino cu mine!
— Bine, vin! Doar pentru că nu te pot lăsa singură, nici cinci minute fără să te rănești sau să intri în bucluc cu un urs sau mai știu eu ce, spune el.
— Ba aș putea foarte bine să mă descurc și singură, ținând cont că pot mânui apa, ceea ce doar Regina Râului mai poate face, dar dacă asta te-a convins să vii cu mine, fie cum zici tu. Nu m-aș putea descurca fără tine ca protector al meu, râd drept răspuns. Îl îmbrățișez, iar lănțișorul cu scoică mi se lipește de piept. Liam mi l-a dat în prima zi când ne-am întâlnit, zicând că astfel va fi cu mine mereu. Mă desprind din îmbrățișare. Apropo, pregătește-te, plecăm mâine dimineață. Așa că pregătește micul dejun, îl luăm pe drum, îi arunc peste umăr în timp ce mă îndepărtez către adăpostul meu, lăsându-l la masă cu o expresie uimită, pentru care jubilez, în secret. Este foarte greu să-l surprind pe Liam cu ceva.

*

Următoarea zi mă trezesc cu Liam zâmbind deasupra mea.
— Ce faci aici, Liam? E adăpostul meu! Spun îngrozită, pentru că niciodată nu a mai intrat aici fără acordul meu.
— Păi, nu ai zis tu că plecăm de dimineață? E prima oră a dimineții și tu nu ești gata de plecare. Am crezut că tu chiar îți dorești să plecăm în excursia asta. Și nu te mai obosi să împachetezi, nu putem risca să luăm ceva cu noi, când nu știm unde ne vom duce. Lucrurile astea ne pot îngreuna foarte mult, să știi, zice el cu un ton grav prefăcut.
Când mă uit în ochii lui știu că și-a luat revanșa pentru confruntarea de-aseară, dar nu mă las mai prejos.
— Chiar nu putem lua nimic? mă plâng eu.
— Nimic, nimic. Acum, haide, sus în picioare, trebuia să plecăm demult. Se întoarce și pleacă, lăsându-mă să mă pregătesc.
De obicei, îmi ia un sfert de oră să mă aranjez, dar azi mă mișc precum un fulger și fac totul în două minute.
— Deci se poate să fii gata și în două minute, nu? râde Liam de mine când ies din adăpost cu părul prins la repezeală și tricoul pe dos.
— Când vrei, totul e posibil! i-o întorc, înainte de a mă repezi iar înăuntru pentru a mă rearanja.
După ce sunt gata mă îndrept spre el.
— Hai odată, Elie, aproape e amiază, ce ai făcut atâta?
— De unde începem căutarea? îl întreb eu, ignorându-i întrebarea.
— Păi m-am gândit să începem de la Biblioteca Pădurii.
— Ce?! Nu am auzit niciodată de un astfel de loc și am explorat toată pădurea de o mie de ori.
— Păi, e o parte mai nevizitată a Pădurii, unde se află o bibliotecă uitată. Această bibliotecă este un loc magic, unde se crede că se păstrează un obiect vechi, un simbol al puterii. Sunt sigur că aici vom găsii indicii, în Biblioteca asta se găsește răspunsul la orice, are o mulțime de cărți. Mai vin aici când mă simt singur sau trist.
Prima dată mă simt invidioasă pe Bibliotecă, aș fi vrut ca Liam să mi se destăinuie mie și să știe că niciodată nu este singur. Mă are pe mine. Dar îmi dau seama că nici eu nu îi spun tot ce fac lui Liam, așa că trec peste.
— Am ajuns, strigă Liam de undeva din față.
Îmi dau seama că am rămas destul de în urmă, așa că fug până la el, dar mă împiedic de un dâmb de pământ și cad. Liam fuge la mine.
— Ce ai pățit? Ești bine? mă întreabă el speriat.
— Sunt bine, doar puțin zdruncinată.
— Și zăpăcită, adaugă Liam ușurat, luându-mă în brațe când intrăm în Bibliotecă.
Are doar o singură încăpere. O încăpere întunecată plină cu lumânări stinse și cu o groază de cărți. Pe jos sunt perne moi, iar Liam mă așază pe una dintre ele. Îmi trage pantalonul până deasupra genunchiului, îmi ia piciorul și mi-l întoarce pe toate părțile. Atingerea lui este rece, iar eu tresar.
— Nu e julit, însă e puțin umflat, zice el.
— Mersi că ai verificat.
— Acum, stai puțin jos până caut eu câteva indicii, spune Liam cu glas domol, apoi se ridică și cercetează încăperea gânditor.
După câteva minute îmi întinde câteva cărți.
— Uită-te tu prin astea și vezi dacă se găsește ceva, eu verific în cealaltă parte.
Iau cărțile fără să răspund. Chiar dacă e doar cu un an mai mare decât mine, tot îi place să preia conducerea, iar eu îl las, dar doar acum, fiindcă știu că nu m-aș fi putut descurca fără el.
Cărțile au coperțile tari și tapițate cu un material aspru la atingere, iar titlurile sunt scrise cu litere lucioase, aurii. Încep să mă uit peste titluri, dar mă opresc la cărțulia mică verde, „Moșiile care nu s-au alăturat Regatului Râului”. O răsfoiesc și mă uit atentă la cuprins.
— Liam, vino să vezi asta! Dacă familia ta a fost printre familiile bogate din ținut care nu s-au alăturat Regatului? Care este numele tău de familie?
— Mairson, răspunde el scurt.
— L-am găsit! Hai să vezi! Spun încântată după câteva minute.
Dau să mă reped la el să-i arăt, dar mă împiedic și mă prăbușesc la loc.
— Stai liniștită și nu te mai mișca atât dacă vrei ca mâine să poți continuă călătoria, spune el iritat venind lângă mine.
— Ce?! Mâine?! mă încrunt eu furioasă.
Chiar nu se bucură că își va găsi familia?!
— Da, mâine. Tu nu poți pleca în starea asta și oricum, apune soarele, răspunde el calm. Acum arată-mi ce ai găsit!
Știu că are dreptate, Biblioteca este și mai întunecată decât înainte și nici nu sunt sigură dacă până mâine voi putea călca normal pe picior, dar nu îi zic și lui Liam. Măcar acum pare mai curios în legătură cu noua mea descoperire.
— Uite, mă trag mai aproape de el ca să îi arăt, este o hartă a tuturor conacelor și a vilelor nelegate de Regat.
— Mda, o hartă ruptă, remarcă Liam pe un ton sarcastic, nu ne prea ajută.
— Sigur există și o copie pe aici, nu ar fi lăsat nimeni un singur exemplar care se putea rupe sau pierde.
— Caut eu, se oferă Liam.
— Cine o fi rupt-o? întreb, pornită de curiozitatea pe care niciodată nu am putut să o stăpânesc.
— Cineva care vrea să aibă evidența tuturor reședințelor nelegate de pe partea vestică a Regatului. Ai avut dreptate, uite copia! Aici apare și Conacul Mairson, spune Liam.
Ține în mâna stângă un tub gros de sticlă, iar în cealaltă un pergament pe care se vede frumos desenată fiecare reședință. Este prima dată de când am plecat, când îl văd pe Liam atât de încântat. Mă bucur.
Liam se apropie de mine și ne apucăm să inspectăm cu atenție harta.
— Casa familiei tale este în cel mai vestic punct al Regatului, observ bucuroasă.
Burta mea trage un chiorăit puternic care ne întrerupe.
— Ți-e foame, remarcă Liam amuzat.
— Normal că mi-e! Nu am mai mâncat nimic de când am plecat de la adăpost.
— Mă duc eu să pregătesc cina. Tu odihnește-te! spune el.
Mă simt prost. El a muncit de când am plecat, iar eu doar i-am stat în drum. Așa că ignor cu desăvârșire partea cu odihnitul și aranjez pernele de pe podea pentru a forma două paturi, iar apoi merg către candelele neaprinse și caut niște chibrituri cu care să le aprind. Găsesc unul ars deja, dar mă străduiesc să îi dau foc. După ce aprind lumânările, lumina lor caldă luminează treptat încăperea. Mai am o singură îndatorire de făcut, pregătirea ceaiului. Petrec ceva timp căutând după niște căni, pahare sau orice în care aș putea pregăti ceva de băut. În colțul camerei găsesc lângă un robinet micuț și ruginit trei căni. Verific dacă robinetul merge, însă nu sunt surprinsă când nu curge apa. Probabil Regatul a oprit toate sursele de apă din afara lui. Norocul e de partea noastră, pentru că nu vom duce niciodată lipsă de apă. Umplu cănile cu apă din mâinile mele și scot fructele uscate din buzunar. Nu după mult timp apare Liam, care îmi face și el o surpriză.
— Cina este servită! se dă el în spectacol.
— Carne?! De unde ai găsit? întreb uimită.
— Eu am vânat-o, am devenit specializat în vânarea porcilor mistreți de ceva timp. Dar văd că și tu mi-ai pregătit o surpriză. Cum ai făcut toate astea?
— Păi, și eu am devenit specializată în obținerea apei de când... De când mă știu! zic pufnind, iar Liam izbucnește în râs.
— Hai să mâncăm că sunt lihnită de foame, continui eu.
După ce mâncăm masa foarte bogată din punctul meu de vedere, pentru că este foarte greu să faci rost de carne, mai ales de carne de mistreț, ne întindem pe paturile improvizate de mine. Dar somnul refuză să vină, așa că după ce Liam adoarme mă strecor afară.
Afară focul este stins și totul este înconjurat de o liniște apăsătoare. Decid să mă plimb puțin și să descopăr și partea asta de pădure, nu am mai fost niciodată atât de departe de adăpost. Dacă Liam ar ști că am ieșit, ar insista să mă ducă înapoi la adăpost, iar planul meu de explorare s-ar anula și nu doar el, ci și cercetarea noastră ar fi întreruptă.
Când sunt pe aproape, nimic nu este liniștit, căci imediat ce mă avânt în întunericul pădurii, un urs cât toate zilele se îndreaptă spre mine. S-a dus planul meu cu explorarea locurilor noi. Capul mi se golește de orice idee. Ursul se apropie agale de mine, grăbind tot mai mult fiecare pas. Închid ochii tristă că nu am apucat să-mi iau rămas bun de la Liam. Cum se va descurca el fără mine?
Rămân nemișcată, cu sufletul împietrit. Apoi îmi amintesc propriul meu sfat: Dacă vrei, totul e posibil. Iau în palmă scoica de la lănțișor și mă arunc în luptă.